UM GENIAL POETA ROMENO, MIHAI EMINESCU, TRADUZIDO EM GALEGO.
Conhece-se nos países de língua galego-portuguesa a Mihai Eminescu? Penso que, infelizmente, nada se sabe deste genial poeta que pode, e ainda se deve, comparar a Camões ou Rosalia de Castro entre nós.
Eu devo este conhecimento e prazer de ler cada dia o poeta nacional da Romênia e da Moldávia à minha querida amiga romena e, muito boa soprano aliás, Ana Cioca, hoje morando de volta na Romênia. Vai para ela, que tanto gostava da língua galego-portuguesa, esta tradução com toda a saudade na alma.
Traduzirei para conhecimento comum alguns poemas deste gigante da poesia e direi algo em volta deste poeta realmente gigante e sublime, ao final das traduções.
(Como sempre, o texto na língua original vai em baixo da minha tradução)
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
MELANCOLIA
É como se abrisse entre as nuvens uma porta,
para que a rainha da noite passe morta.
Ó, dorme, dorme em paz entre milhares de fachas,
baixo a tua tumba azul e o sudário de prata,
em teu grande mausoléu, abóbada dos céus,
tu, doce e adorada noturna soberana!
O mundo na sua largura jaz baixo o orvalho,
que reveste dum véu de luz aldeias e campos;
o ar cintila e como a cal alvos
brilham os edifícios, as ruínas solitárias.
O campo-santo, mudo, de cruzes rotas, vela;
sobre uma cruz, há, gris, uma coruja parada,
o campanário range, as traves ressoam,
e o demo, diáfano, atravessando o ar,
roça de leve o bronze com as suas asas,
arrancando um lamento, uma onda de dor.
……………………………………………….. A igreja derrubada
mantem-se piedosa e triste e muda e velha,
e através seus vidros rotos assobia o vento;
dissera-se um ensalmo do que se ouvem palavras.
Dentro, sobre os muros antes de ícones cheios,
apenas ficaram as contornas assombradas,
e como sacerdote, um grilo vai tecendo
a sua ideia escura enquanto dobra uma traça.
………………………………………………………………………………
Foi a fé quem pintou os ícones dos templos,
ela quem encheu de contos mágicos minha alma,
mas o trovão e o vaivém da vida
apenas me deixaram sombras e tristes pegadas.
Em vão busco hoje meu mundo no meu cérebro
porque ferrugento e velho só nele um grilo canta;
bate meu coração baixo da minha mão
como se a uma ataúde roesse uma traça.
Quando penso a minha vida, vejo-a que esbara
lentamente por lábios estrangeiros contada,
como se minha não fosse, como se fosse um aborto.
Quem é este que conta a minha vida de cor
tão bem que mesmo o escuito e rio da dor
como se fosse alheio?… Faz tempo que estou morto.
(Publicado em Convorbiri literare, 1 de setembro de 1876)
Mihail Eminescu (Botoșani, 15 de janeiro de 1850 — Bucareste, 15 de junho de 1889)
[Traduzido do romeno para o galego desde LUCEAFĂRUL şi alte poezii, Corĭnt, Clasici Romani, Bucureşti, 2004, páginas 27-28].
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
MELANCOLIE
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
……………………………………………………………..
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.
(Comvorbiri literare, 1 septembrie 1876)
FOTO DO GENIAL POETA TIRADA EM 1869
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Eminescu.jpg
